La 6 februarie 1891 s-a nascut la Bucuresti, poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul si traducatorul Adrian Maniu. In timpul liceului, i 1906, scrie prima sa poezie "Rasaritul". Desi lincentiat in Drept la Universitatea din Bucuresti, nu profeseaza niciodata. El merge pe linia umanista, facandu-si adevaraul debut in 1912 in timpul studentiei, la revista "Insula", semnand Adrian Gr. Maniu poemul in proza "Primavara dulce". In acelasi an are loc si debut editorial cu volumul de poeme in proza "Figurile de ceara".
Colaboreaza la noua revista romana, "Cronica" a lui Arghezi si Galaction, cu care impartaseste ideile umanitare si pacifiste, este redactor la "Chemarea", "Universul", "Dimineata" si "Adevarul", a facut parte din primul colegiu director al revistei "Gandirea" alaturi de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, participa sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski.
Pe langa scrierile sale "Salomeea" (1915), "Langa pamant" (1924), "Drumul spre stele",(1930), "Cartea tarii", (1934), "Cantece de dragoste si moarte" (1935), face si istovitoare munca de traducator: "Balade populare ruse", (1954), "Basme de Puskin" (1953), "Cantecul Niebelungilor" (1958).
Dupa o boala grea, moare la 20 aprilie 1968.
Iarna cu zapezi de argint ...
Iarna cu zapedi de argint are sa vie ...
Ma simt atat de obosit, atat de obosit !...
In spitalul asta, cearceafurile par de hartie.
Mi-au luat hainele, ca nu mai am de trait.
Ieri iti facusem inca poezii,
cu versuri dulci si triste, cum iti place tie,
si cum ai multe – daca le mai tii ...
Vai, ce amara doctorie!...
Pe fereastra nu se mai vede nimic,
de gemete, vantul nu se mai aude.
Patului de langa mine i se pregateste dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.
Stiu ... obrazul tau, atat de luminos,
Ca iarna de argint, iubita tie ...
N-am sa mai calc niciodata pe jos
Ar trebui, cineva sa ma tie.
Ziceau sa ma hranesc mai bine ...
Si gura ta e sange foarte sanatos ...
Tu insa n-ai de ce sa vii la mine;
Sa-mi scrii o vorba – ar fi prea frumos !
Vai, cateva minute sa stai!
De gatul tau sa-mi incalzesc mainile de gheata,
Si putine flori ieftine sa-mi dai,
sa se usuce pana-n dimineata ...
Eu as canta cele mai frumoase cuvinte,
incet, ca abia pot vorbi ...
Le-ai crede aceleasi jucarii ...
Ar fi atatea adevaruri sfinte!
Lumea ar zice: “E tot nebun ...”,
nestiind ce aproape sunt de tacere
Cand as fi vrut sa fiu atat, atat de bun !...
Sigur nici n-ai sa ma citesti, nici n-ai sa vii.
Sa fi stiut ca scrisoarea sub ochi o sa-ti cada,
as fi incercat mai bine – si n-as fi putut scri,
in iarna cu argint de zapada ...
Odata, insa, are sa ma inteleaga ...
Puternic am sa-i cad in genunchi – pentru iertare
Eu fiind in agonie, o sa-mi zica:
“Sunt a ta pe viata-ntreaga”
Nu! Doctoriile imi dau iar aiurare.
Fiindca altfel nu poate sa fie,
fiindca de ce m-ar iubi vreodata?
Destul cand pentru ea e buna si curata ...
Cum sunt fulgii, albi in vijelie ...
Alt cantec
Sufletu meu, nufar pe ape,
Gandu de-acum, val molesit,
Viata-n zadar vrea sa ma-ngroape.
Totu-i sfarsit.
Dragostea mea, apa inceata si verde
Intre namoalele moi,
sufletu meu, albele foi isi pierde,
albele foi ...
Cad inserari, triste,-n tarziu lancezite;
palide zari. Soare ranit
trimite noptii pe nesimtite
somn vestejit.
Stelele, vechi luminite de ceara,
doru trecut din pierdut innoiesc,
moarte destine din tine-au sa ceara
jocu firesc.
Sufletu-nfrant – intra ca nufaru-n ape,
Tot mai adanc, in el adancit ;
Totu-i departe, totu-i aproape ... tot
In sfarsit.
Dorul meu
Dorul meu zboara spre tine, iubita,
porumbel calator spre tarile primaverii.
In cetatea asta neagra, prafuita,
abia infloriti, s-au scuturat merii.
Trec zilele ... ca oamenii rataciti pe strada,
in umbra caselor de mult intunecate.
Aici numai la inmormantari e parada,
iar fetele sunt urate toate, toate!...
Nici nu mai cred – gandul de-acum
Sa-ti mai ajunga sub albastrele priviri:
aici chiar albatrosul cerului e inecat de fum
si bantuie moartea printre trandafiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu